Proza in versuri

Mi-am reamintit zilele trecute ca n-am mai dat pe aici de-o vreme.

Foarte multe s-au intamplat.  Despre unele se poate scrie. ca de exemplu m-am apucat sa joc niste jocuri dubioase cu avioane.. despre altele nu… dar pe toate le port in suflet cu mirarea celui care invata sa ia exact ceea ce-i vine, atat cat ii vine.

Cineva imi spunea zilele trecute ca nu ni se da niciodata mai mult decat am putea duce.  Si probabil exact asa este. Asa ca sunt sigura ca aceste intamplari de acum, fie ele din gama zambete/bucurie sau tristete/bazaiala….sunt exact ceea ce trebuia sa se intample.

E magulitor sa intelegi ca insemni “ceva” in viata cuiva. Daca sunt chiar mai multi oameni care iti transmit asta (fie ca o fac cuvintind, fie ca o fac privind, fie ca o fac traind pur si simplu cateva intamplari cu tine) intr-un moment in care chiar necesiti sa stii acest lucru…well…atunci esti chiar norocos. Eu cred ca sunt norocoasa. Exista cativa oameni prin preajma mea pentru care stiu ca “insemn ceva”. Si asta-mi face cald pe dinauntru si zambet si liniste. DA, mi-e important sa stiu asta. Totdeauna mi-a fost. Nu-mi trebuie “la schimb” nimic…dar daca primesc..ce frumos e!

Iar daca nu primesc (desi, poate, mi-as dori) am invatat mult sa intru la medicina, de nebuna am inceput sa joc jocuri cu doctori si jocuri cu operatii ..! Si chiar ma bucur ca am invatat asta! Pentru ca ..finally…nimic nu ni se cuvine pe lumea asta.. Asa ca…daca e, e….daca nu, inseamna ca nu trebuie sa fie. Zbaterile in situatii de genul asta sunt inutile si consumatoare majore de energie. N-au sens. Nu totu-i batalie pe pamantul asta.

Inca putin

Ma trezesc in zori si mai am nevoie de-o noapte. Uit ca viata se intampla aici, acum. Nu am pretentia sa intelegi, nici macar eu nu stiu ce zic.

Am multe pacate si sunt pura. Sunt rebela si sunt cea mai conformista persoana din lume. Stresata, linistita, calma. Frumoasa, deloc … Minunata, perfecta, ideala. Vesela, seaca, turbata, dragastoasa, infometata, suparata, revoltata, autocritica. Foame de Cer. Mainile plang, mierea danseaza. Un om cautand stropii de ploaie ce au cazut ieri. Mi-e foarte dor de-o persoana neimportanta din viata mea. Uit lucruri mari. Sunt fericita, obosita, batrana in corp de fetita. De adolescenta?

As pune persoanele faine pe ata sa le port colier in zilele innorate.

aceleaşi nimicuri

adevărul este un clişeu şi clişeul este, de multe ori,  un adevăr. ştii cum fericirea stă de multe ori sub nasul tău? şi nu e atât de important să fii fericit pentru totdeauna, pe cât e important să fii fericit acum.

eu nu ştiu dacă prin vene mi se prelingea vinul sau dacă pur şi simplu mi se topea inima cât mă uitam la el. el are acel ceva, un ceva care îl face admirabil, dar un ceva care ţi-ar cere mult curaj pentru a-l iubi.

deocamdată nu toate zilele bune sfârşesc bine şi deocamdată aşa e şi cu oamenii. de asemenea beţia vinului şi beţia iubirii sunt surori, dar vitrege. printre altele, mie mi-a promis cineva un vin. la o adică, acel cineva e cineva-ul care trebuie.  şi vinul e “până la tine”. eu mă îndrăgostesc în viaţă de posibilităţi, eu nu vreau să-ţi ţin inima în palmă şi s-o zgârâi din greşeală cu unghia, even if it is a privilege to get your heart broken by me, după cum tu spui.

voi tot observaţi cum în viaţa mea se suprapun mai mulţi oameni, creând o lasagna savuroasa de sentimente si nostalgii ?

iată aşa, împletindu-mi din mai mulţi oameni sburătorul, eu am hotărât că fetiţa mea o să poarte numele Isabel Rosemary, iar băiatul Gabriel + prenumele tatălui. nu cum vouă aşa întorsătură a lucrurilor?  fantezia mea-i aşa că dacă o dai unui câine, turbă.

cum n-ai lua-o, fericirea în viaţă îi ori o ocazie specială, ori o specie ocazională.

la o adică, mie îmi place să mă dau în spectacol. eu în costum de baie roşu şi cămaşă neagră cânt prin casă şi beau limonadă si poate plec asa si la sedinta de epilare definiva pe care o am programata la ora 17.30.

puncte de suspensie


eu cred că iubirea mea e ca valurile unui timp care şi-a atins ţărmul. eu totuşi mă vindec numai când mă rănesc constant. totul e atât de frumos şi bine că până şi Dumnezeu a hotărât să se pişe pe noi. când nu mai ai dileme existeniale, îţi faci sau împrumuţi de la alţii, clar? mă simt de parcă mă dezintegrez şi iar m-adun şi trebuie să mă pişc de obraz ca să îmi dau seama în ce stare de tranziţie sunt. pur dialectic, eu cred că după indiferenţă urmează o indiferenţă mai mare, iar indiferenţa mai mare noi o numim în termeni uzuali simplu şi frumos – pohuism. da pohuism din ală fin. e bine totuşi să pui distanţă între tine şi lucruri, privit de foarte aproape, nimic nu poate fi înţeles. de asta noi ne-o luăm în muie când ne îndrăgostim, când ne ataşăm de oameni sau (ne)oameni, când ne băgăm prea mult pe contrasens şi când stăm prea aproape de televizor. de asemenea, eu nu ştiu ce gândesc oamenii despre mine şi chiar dacă nu-s sigură pe ce spun, dar cred că aş vrea să ştiu. probabil aş avea câte trei hemoragii pe secundă, dar m-aş risca. aşa eu m-aş convinge încă o dată de faptul că eu nu-s făcută să fiu înţeleasă şi nici oamenii nu-s făcuţi să mă înţeleagă. cert este că fiecare vede numai ce vrea să vadă, de asta eu nu m-aş mira să aflu că multă lume mă crede dezmăţată şi uşuratică. de mică am ştiu că fiecare judecă dupa măsura propriei stricăciuni. tragic. dar de râs. eu în genere cred că am indus şi m-am lăsat indusă în eroare mai des decât e permis (trebuie undeva să fie permisă şi treaba asta, nu?), de asta eu constat că sunt mulţi oameni care se dau morţi şi răniţi din cauza mea, dar tot ce mi-am permis a fost doar  a light misconception somewhere along my relationship with them. eu, de fapt n-am amăgit niciodată pe nimeni, i-am lăsat pe toţi să creadă ce vor şi s-au amăgit singuri.

şi chiar faptul că unii cred că oi fi având o viaţă interesantă şi fenomenală mi se pare cel puţin un motiv de râs, iar cel mult – de plâns. interesantă şi fenomenală oi fi eu, nu zic nu, dar viaţa e ca la toţi oamenii – demnă de toată frumuseţea p#lii.

Doamne Isuse Hristoase, ce urât vorbesc eu. dar asa e, la mine nici măcar liant între gânduri şi idei nu este, de asta improvizez. cineva ieri chiar mi-a zis că eu folosesc unele înjurături ca pe virgulă, aşa că eu solemn am hotărât de azi înainte să le folosesc ca punct.

şi dacă tot veni vorba de semne de punctuaţie, ziua de azi o fost ca o propoziţe care nu s-a terminat cu semnul exclamării.

de ce tristeţea tot timpul vine în valuri?

se întâmplă între pauzele de tras pe nas eseuri şi comentarii la română, eu mai trag cu ochiul prin arhivele altor bloguri şi îmi amintesc de fiecare lună a anului şi cum m-am simţit eu atunci şi mă doboară curiozitatea să văd cum a fost la alţii. vara trecută spre exemplu mi se pare un rai din care am fost izgonită după ce am muşcat din tine (eu doar ţi-am zis că tu eşti ca un măr în interiorul altui măr. ca să te iubesc trebuie să muşc din mărul interior fără să-l ating pe cel exterior. asta ţi-am spus. ce nu ştiam, dar am înţeles recent este că mărul exterior e otrăvit,  iar eu aveam nevoie de echipament de protectie. aşa bleadi, ca în poveşti cu Eva şi Alba ca Zăpada). septembrie o văd ca pe o lună care a însemnat liniştea dinaintea furtunii. octombrie a fost o aşteptare cu sufletul la gură, trăiam ca într-un vis halucinant din care nu te poţi trezi, dar un vis în care eşti treaz. în octombrie eu muşcat mărul exterior. fără să am cunoştinţă de cauză, eu m-am îmbolnăvit de boală de moarte (altfel decât la Kierkegaard, dar poate aceeaşi). vreau plăcintă cu mere.

bine v-am găsit în epoca declinului meu. noiembrie şi decembrie au trecut greu. de ianuarie nicinu mă încumet să-mi amintesc. poate februarie a fost mai bine, a fost ziua mea. şi martie. dar foarte puţin.

mi-a dat o lacrimă. aşa, mă compătimesc singură. până să dau de mărul interior, mărul exterior a omorât tot în mine. aşa eu zac pe covor, mânânc banane, ascult coveruri şi mă întreb ce faci tu şi cu cît mi-ar sări tensiunea dacă aş putea să te cuprind.

Oamenii îndăgostiți nu prea ies din casă, nici din minte. Pentru că să stai în mintea ta e mai interesant decît să stai la o cafea.

eu nici îndrăgostită nu-s, nici cafea nu beau. eu nu ştiu de ce boală sufăr. cert e că o boală de care suferă un singur om pe întreg pământul nu mai e boală, ci destin.  eu dac’ sincer, m-am plictisit singură pe mine, aşa că o să ascult Portishead şi o să îmi cumpăr azi cărţi noi, iar în timpul liber mai bine o să mă gândesc la ce urmează să se întâmple, nu la ce-a fost.

totuşi, eu ar trebui să mai ies din mintea mea şi să stau mai des la soare iar inima e numai un organ care pomează sânge şi face infarct, atâta tot. iar tu continuă să mă ţii la distanţă, cine ştie, poate dintre toţi, tu m-ai înţeles cel mai puţin. cum ziceam, nimeni nu ma înţelege aşa de bine cum nu mă înţeleg eu.

mă simt ca un vers pe un mandat de arestare. frumos, dar nu unde trebuie.

supradoză de eu

ciocolata ajută şi împotriva depresiei şi stimulează activitatea cerebrală. poate de asta eu mâncând multă ciocolată azi am înţeles că eu şi cu tine nu suntem nimic altceva decât doi oameni normali, dar cu probleme de comunicare.

apropo, mai mult tu decât eu.

eu sunt ridicolă şi atât. dar măcar sunt sinceră şi cu mine şi cu tine şi cu toată lumea. moare viaţa în mine şi moartea trăieşte. lenea cel puţin, cu siguranţă. m-am plictisit de gândurile altor oameni, îs atât de multe şi încurcate şi ajungi la un moment dat atât de îndopat de tot şi toate că nu mai ştii dacă eşti capabil să gândeşti de sine stătător.

când te simţi aşa trebuie să faci o înviorare cerebrală – te întinzi, închizi ochii, goleşti capul de toate şi respiri. iar după, dai drumul în cap numai ideilor productive. na, dacă ai vreo una.

şi,

iubirea este drogul omului leneş, care vrea să fie apreciat nu pentru realizările sale, ci aşa pur şi simplu, fără motiv şi fără să depună vreun efort. totuşi e ceva putred cu treaba asta că iubim oamenii fără vreun motiv cert. şi asta e ori  magie ori prostie.

câteodată mă întreb cum e să te înneci în propria conştiinţă. da, cum e să trăieşti în comă, să dormi, dar să înţelegi tot ce se întâmplă, oare nici atunci nu ai încerca să faci ceva remarcabil?  pentru că văd şi cunosc mulţi oameni care trec prin viaţă cu conştiinţa adormită, cu sufletul amorţit şi de fiecare dată îmi vine să ţip pentru că Dumnezeu a spus “trăieşte ca şi cum ai muri”. şi aşa să faci dacă nu vrei să mori ca şi cum n-ai trăit niciodată.

Dimineti contra cronometru

Probabil ca banuiesti deja la ce ma refer si cu siguranta iti vin in minte cateva dimineti in care ai alergat si tu in aceasta cursa a alegerii hainelor pentru o noua zi.

De cele mai multe ori sunt foarte atenta cand vine vorba de vestimentatia mea pentru a doua zi la birou. Si pentru ca nu intotdeauna diminetile sunt asa cum imi imaginez eu, prefer sa-mi aleg tinuta pentru a doua zi cu o seara inainte.

Astfel, am timp sa-mi organizez tinuta si accesoriile in functie de programul zilei si de ceea ce am de facut. Am invatat de-a lungul timpului ca tinuta este unul dintre punctele forte ale unei femei de afaceri si nu numai. Prin urmare Da, imaginea conteaza!!! Si imi permit sa spun asta fara vreo intentie de a fi rautacioasa cu acele femei care isi arunca ceva pe ele si gata!!!

Consider ca nu intotdeauna hainele frumoase inseamna si haine potrivite pentru cineva. De aceea in alegerea unei tinute eu tin cont, in primul rand de ceea ce ma avantajeaza si in al doilea rand de evenimentul pentru care ma pregatesc.

Azi a fost una din acele dimineti in care surprizele si-au facut simtita prezenta din plin.Nimic nu a mers conform planului pe care il schitasem aseara in drum spre pat. Am zis ca am timp sa ma trezesc cu 30 de minute mai devreme si sa imi aleg niste haine frumoase pentru o zi obisnuita de birou fara prea multe pretentii.

Ma gandisem ca o pereche de jeansi, o bluza din matase si o pereche de pantofi cu un toc potrivit sunt de ajuns. Dar pentru ca mereu trebuie sa apara si un dar, dimineata a inceput cu un mail urgent prin care eram informata ca la ora 09.30 aveam programata o intalnire foarte importanta.

Cum puteti ghici, tinuta mea lejera a picat si a trebuit sa aleg repede un costum pe masura intalnirii.